OREZARI

Orezarii nu prezinta subspecii sau rase. Penajul exemplarelor salbatice este foarte asemanator ambelor sexe. Astfel crestetul capului este negru pana la ceafa. Tot culoarea neagra este penajul fraului, cel din jurul ochilor, al tartitei, al acoperitoarelor codale si remigelor primare, ca si al aulei. Spinarea, acoperitoarea remigelor secundare are culoarea cenusiu-albastruie.
Caracteristice pentru aceaste specie sunt pet ele mari, albe de pe obraji, cate una de fiecare parte a capului, bine delimitate de penajul din jur printr-o margine de culoare negricioasa. Culoarea cenusie-albastruie au si partile laterale ale gatului, gusa si pieptul. Subcoadele si penele de pe pulpe sunt albe. Restul penelor de pe partea inferioara a corpului sunt de culoare cenusiu-roscata. O dungulita roz ca un inel margineste ochiul care este brun-roscat.
Ciocul, puternic si butucanos este rosu cu partile taioase albicioase si se termina cu un varf albicios. Picioarele sunt de culoarea carnii.
Lungimea pasarii poate ajunge pana la 14 cm .
Înafara de exemplarele cu penajul asemanator exemplarelor salbatice se intalnesc si exemplare cu penaj alb, care au fost obtinute la inceput de catre crescatorii chinezi. Mai tarziu, aceasta varianta de cultura a fost preluata de japonezi, care au reprodus-o foarte mult. Exemplarele cu intregul penaj alb curat sunt foarte rare; de regula, ele au un penaj – in special pe spate – pene cenusii-negricioase sau pet e mai mici sau mai mari de culoare inchisa. Din exemplarele albe rezulta uneori baltati. Din imperecherea alb X culoarea naturala a speciei rezulta ca albul domina cenusiu-albastruiul.
Se pot intalni si exemplare care prezinta melanism adica un penaj foarte intunecat, aproape negru, dar rezulta numai dupa mai multe naparliri ale unui exemplar normal colorat, in conditiile climatice caracterizate printr-o umiditate relativa ridicata a aerului, in tari cum sunt Olanda si Belgia unde, clima este mult deosebita de cea a arealului natural.
Deosebirea sexelor se face dupa culoarea penajului si dupa tinuta: masculul are ciocul foarte puternic cu o coloratie mai atenuata decat femela, capul, de asemenea mai puternic este mai mare. Un indiciu sigur pentru recunoasterea masculului este cantecul, care, din pacate, la unii mascului, poate fi rar auzit.
Orezarii apartin grupului de pasarele exotice care au fost crescute in captivitate de foarte multa vreme. Preferinta pentru cresterea lor se datoreste faptului ca se imblanzesc si se acomodeaza usor in comparatie cu alte specii si nu ridica probleme in ce priveste inmultirea lor.
Areal si mod de trai
Se presupune ca patria originara a orezarilor a fost numai in insulelel Djawa si Bali. Arealul a fost extins insa prin intermediul oamenilor in diverse zone ale globului, mai mult sau mai putin apropiate de arealul originar, cum ar fi insulele Hawai si Mauritius, insa cu timpul au disparut din aceste zone. Cauza principala a disparitiei acestora se pare ca a fost exterminarea cauzata pagubelor pe care le pricinuiau culturilor de orez.
Arealul de raspandire, este de regula pe langa ogoarele de orez, pe care le invadeaza in perioada coacerii boabelor. Odinioara aceste pasari au trait in stepele cu arbusti si arbori unde se hraneau cu seminte de ierburi. Actualmente in aceste regiuni se gasesc in numar mic, majoritatea habitand pe langa culturile de orez, in apropirea asezarilor omenesti, in cuiburi construite sub stresinile caselor, precum si in tufisurile dese si chiar in coroanele arborilor. Cuiburile au forma sferica, sunt cladite des, avand dimensiuni mari.
Intretinere, crestere si alimentatie
Aceste pasarele pot fi crescute atat in colivie – mai ales exemplarele albe – cat si in voliera, unde se reproduc usor. Daca sunt pusi in voliera cu alte specii exotice se va avea grija ca acestea sa aiba spatiu suficient, intrucat orezarii au spatiul lor, pe care il apara cu indarjire.
In cazul cresterii in colivie, se va pune numai o pereche intr-o colivie, pentru a evita certurile intre indivizi. Lungimea minima a unei colivii pentru orezari trebuie sa fie de cel putin un metru.
Hrana orezarilor consta din mei, dughie, glant, amestec pentru pasari de padure, orez nedecorticat si foarte multa verdeata. Cerealele incoltite sunt foarte apreciate de aceste pasari. Oul de gaina fiert si ras in amestecat cu pesmet este bine mancat de catre orezari ; rareori au predilectie pentru viermisori sau insecte vii. femelele isi cresc puii cu multa usurinta, chiar daca nu au tot timpul la dispozitie hrana de origine animala; in acast caz solicita multa hrana verde. Trebuie avuta in vedere placerea mare pe care o au orezarii sa se scalde, astfel incat, apa administrata acestora trebuie sa fie schimbata chiar de doua ori pe zi.
Cand perechile se pregatesc pentru reproducere nu sunt necesare masuri deosebite. Este suficient daca in voliera se pun mai multe cuiburi in forma de cutie, asemanatoare celor folosite in cresterea perusilor insa ceva mai mici, sau cuiburi de lemn semideschise, mai maricele, pentru zebre. Acestea se plaseaza la o inaltime convenabila pentru a putea fi vizitate de catre crescator si in unghiuri mai intunecoase ale volierei sau ale coliviei. Pasarile prefera cuiburile plasate mai sus. Orezarii isi cladesc un cuib mai mult sau mai putin solid, numai in cutii de clocit. Acestea are forma unei cupe al carei interior il astern cu frunze moi uscate, fire de iarba si resturile vestede ale furajelor verzi care le-au fost administrate si pe care le-au consumat; numai rareori captuseste cuibul cu pene.
La circa 6 zile de la calcat (copulatie), femela incepe sa oua. Ponta consta din 4-6 oua mari mai rar 9. In timpul zilei, masculul si femela colcesc pe rand, schimbandu-se de cateva ori. La cele mai mici zgomote care se aud in apropierea cuibului, pasarea care cloceste paraseste cuibul imediat, insa repede dupa aceea intra la loc si isi continua clocitul. In intervalul in care parintii parasesc cuibul este posibil sa se faca si controlul cuibului stiut fiind ca orezarilor nu le place sa fie deranjati cand clocesc sau cand au pui. Tot acum se pot pune inele puilor care au circa 16 zile. La trei saptamani puii sunt complet imbracati cu pene, iar la 24-28 de zile parasesc pentru prima data cuibul.
Ca aspect, puii se deosebesc de parinti prin coloratia cenusie-inchis a spinarii si galbuie-cenusie a partii inferioare a corpului. Inelul roz de la ochi al exemplarelor mature este la pui galbui-cenusiu. Ciocul puilor este negru, insa picioarele sunt ca ale adultilor.
Puii sunt hraniti de parinti inca doua saptamani de la iesirea lor din cuib, dupa care devin independenti. Pana acum ei se reintorceau in fiecare noapte in cuibul in care au crescut. Daca au crescut in colivie acum este timpul sa fie separati de parinti, intrucat incep certurile intre tata si puii sai masculi.
Naparlirea puilor incepe adesea la circa 6 saptamani de la prima lor iesire din cuib. Uneori abia dupa 10-12 luni naparlesc puii, dar numai atunci cand au beneficiat de o intretinere si hranire optime si in acest caz se pot reproduce avand penejul de puiendrii. In lunile de vara puiendrii naparlesc mai usor decat in alte anotimpuri.
Orezarii pot sa scoata mai multe randuri de pui intr-un an, fiecare cuprinzand un numar mare de progenituri, fiind cunoscuta prolificitatea lor. Pentru a nu slabi vigoarea reproducatorilor se recomanda ca o pereche sa scoata numai trei randuri de pui pe an.